Cica erau odata ca niciodata o minge de tenis destul de veche cat sa stea degeaba, doi fluturasi noi de badminton, suficient de noi cat sa-si faca stagiatura in vara, un burete nou nout de spalat vase, atat de nou dar care nu s-a nascut sa spele vase si ritzi-pitzi… Astea din urma, erau doua rosii si mai erau doua albe cu picatele negre, si parca mai erau si doua maro, mici.

Inventarul dupa o zi:

• Mingea… este dar mai zburlita
• Un fluturas nu mai are jumatate din pene. La ce i-ar trebui atatea pene?
• Buretele curand va fi bucati si mai mici. Dar este dom’le, este!
• Ritzi-pitzi? Unde-s? Doar nu le-ai mancat, presupun. Ok, o parte le-am gasit dar unul unde-i?

N-am spus niciodata dar mie imi place inflexiunea vocii atunci cand se pronunta cuvantul ‘arici’. Da, arici. Era vara cand am vazut un arici, in august parca. Traversa aleea unui parc din Sangeorz Bai si sigur nu i-ar fi placut sa-l vada cineva. Probabil mergea la piata, piata aia in care nu dai nici un ban aricesc… Habar n-am.

M-am oprit si eu pe alee, mai departe, asa… si l-am pazit sa traverseze fara sa-l vada nimeni pentru ca m-am uitat eu destul la el. Nu a intors capul, si-a vazut de mers cu tepisorii aia care se miscau ca valurile marii. Da, ca marea!

Si daca ati observat, dragii mei, ‘arici’ la singular e ca ‘arici’ la plural… Asta ma face pe mine sa ma simt bine, ca pot fi arici si la singular si ca nu mi se taie acel tep cu punct deasupra, ca sa mi se spuna ‘aric’ (n-ar avea nici un farmec, credeti-ma). Cred ca de la tepi se trage (is prea multi), de n-au putut oamenii de pe meleagurile astea sa ne spuna altfel la plural.